Etichetă: icoană

dincolo_de_ziduri

În cel mai frumos cotlon de viață zace răsfirat la soare, chipul ei în depărtare. Mi se pare c-au trecut ani mulți și grei, dar nimic nu-i ca ochii ei. Îi privesc cu atât nesaț și mă întreb cu mirare: ”Cine-i azi în depărtare?”. Aș fi vrut mai multe vieți să petrec în tihna ei, dar nicicând nu am crezut că nu sunt al ei. Mă frământ cu zilele. Îmi car amintirile și continui să zâmbesc cu amărăciune. Mă zbat și fierb de fiecare dată când cred că o zăresc. E greu să crezi că a trecut, când zi de zi acel sentiment devine mai acut. Te acaparează, te ademenește, te tâmpește.

Chipuri de lut mi-au pătat pânza vieții și mă bucur că am triumfat. Nu am cedat și mereu am ținut ecoul ascuns în mine. Nu-i pot da voie să strige în văzduh. Ar plânge și ploaia dacă mi-ar cunoaște strigătele. Dar, cine-s eu să spun că nu așa îmi e sortit? Ce vrere pot eu să mai sper, când am ales să nu mai pier? Nu știu de rugăciuni, dar de ea mă rog în șoaptă, în fiecare noapte să apară. Sunt un cavaler cu 9 vieți și toate sunt în vâltoarea aceluiași ciclu. Privesc pieziș drumul ce l-am pavat și oamenii care m-au urmat. Toți cred că sunt icoană, dar nu știu de-a mea prigoană. M-am integrat în matca socială și am lăsat identitatea afară. M-am ars cu minciuni și falnice isprăvi. Am tot ce îmi doresc. Nu ce am vrut.

Mă port semeț cu demnitate și multe tinere au fost scăpate. De chinuri tandre și iubiri cu patimă. Niciuna nu m-a răpus, așa cum ea mă face să strig în mine la apus. Mi-e dor, dar nu îmi dau voie să-l simt, pentru că toate cele ce au fost dor. Mă înalț tot mai mult și în urma mea crește gloata. Gloata care cere și dorește câte-o parte din ce crede că zidește. Zidurile îmi aparțin cu chin, cu luptă, dar mai ales cu venin. Venin de lăcomie și putere să izbândesc, să fiu putere. Să trag din arcuri de foc cu tot suflul de noroc. Dar poarta-i grea și trecerea e apăsătoare. E nemiloasă schimbarea. Taie adânc în rădăcini otrăvite și smulge crezuri puternic iubite.

În cel mai frumos cotlon din viață zace iubirea neschimbată. Am frânt oceane de lacrimi și pumni de fier să pot să sper. Am purtat în suflet fiecare păcat și apoi m-am împăcat. M-am împăcat cu noul strat, cu zestrea ce am zămislit din rugă și păcat, din întuneric și lumină, din lăcomie și umilință, din ură și iubire, din mine.

În cel mai frumos cotlon din viața mea, ești tu, adevărata versiune a mea. Mă las purtat de sfânta împărtășanie și știu că dincolo ești tu, iubita mea, căci nici ieri, nici azi, nici mâine nu ne va separa. Mai sper să te regăsesc și să te ademenesc. Așa cum am făcut întâia oară. În acorduri de inimi fericite să te mai pot atinge. Să mă las în voia ta și niciodată să nu te schimb cu alta.

Dincolo de ziduri suntem noi. Dar cine știe oare, că zidurile suntem însăși noi?