ce_ramane_dupa_happy_end

           Te priveam și îmi doream un moment, un loc unde să putem discuta. Aveam impresia că vrei același lucru. Mă căutai cu privirea de când ai intrat în cameră. Parcă știai că sunt aici, deși habar nu aveai că eu aveam să știu la rându-mi că te caut. Curgeau discuțiile, treceau orele, primeam informațiile și parcă ceva nu se întâmpla. Așteptam de atât de mult să te cunosc, să știu cum arăți și mă întrebam dacă e timpul sau nu. Simțeam că a venit acel moment, însă târziu am realizat că momentul e mereu…

          Credeam că sunt pregătită pentru acest moment, dar nu știu nici azi dacă am fost sau nu, căci după ”Salut…!” știu doar că nu-mi erai străin deși nu te mai văzusem așa. Tâmplele pulsau cu putere, timpanele mi s-au înfundat, inima s-a relaxat și mi-a apărut pe față un zâmbet tâmp. Urma să spun replica dar parcă mi se blocase glasul. Te privisem atât de multă vreme, că, în momentul în care te aflai în fața mea eram mută. Eram mută de fericire, exultam.

         Am avut grijă amândoi să urmeze zile, săptămâni, ani de vorbe. Primele zile erau lapte și miere. Simțeam că îți aparțin, că m-am contopit cu tine și nu vedeam dincolo. Îmi iubeai corpul, vorba și cu timpul mai puțin firea. Ne căutam în nopțile străine și ne ofeream ofrande de senzualitate carnală. Știai să mă faci să mă simt iubită. Tu ai avut mereu vorbele la tine. Nu tu ai fost cel mut la început. Tu ai spus ”Salut!”.

         Așteptam ceva mai mult de la acel moment. Ceva îmi spunea că am rămas pe loc. Că am rămas blocată la acel salut și că tu ești departe, poate mult prea departe. Privirea mea nu mai strălucea, corpul meu devenise greu și plin de vorbe nerostite, iar firea… era de negăsit. Voiai să mă resuscitezi pentru că simțeai că nu te mai întâmpin cu atâta efervescență, deveam fadă și străină, iar tu nu îți permiteai să pierzi bibeloul pentru care ai spart liniștea cu un salut. Aveai grijă de mine, de fapt aveai grijă să nu plec de lână tine. Mhm… ce greșeală…! Nu aveai încredere în mine, dar în goana de a mă resuscita, îți doreai să revezi femeia care te-a năucit cu ani în urmă. Știai că mă ofilesc și nu acceptai că tu poți provoca acest lucru în mine.

          Mă vedeam iubindu-te toată viața, dar nu am știut că momentul tău nu a avut legătură cu al meu. Îmi doreai atât de mult trupul, că ai fost incapabil să îmi vezi sufletul. Spuneai că îl vezi, dar erai orb. Traumele, orgoliul, femeile frumoase și zvelte te făceau să vezi. Dar nu spre mine, nu spre sufletul meu. Devenisem tabloul prăfuit de vreme, care cândva era o capodoperă admirată în cele mai scumpe și celebre muzee.

          Ne priveam și nu știam unde ne-am pierdut, căci așa ne spuneam. Că ne-am pierdut pe drum. Care drum? A fost vreunul pe care l-am parcurs împreună? Eu cred că l-am început împreună, dar apoi ne-am tras fiecare în lături pentru că n-am înțeles cât de ciopliți și orbi eram amândoi. Eu te vedeam doar pe tine, eu nu existam, pe când tu vedeai prin mine. Ai ars de dorință și știu că nopțile de la începuturi au fost cele mai arzătoare, dar mai știu că de fapt ardeam și noi cu ele.

          Treptat mi-am recăpătat glasul. Glasul interior și m-am proptit în fața ta ca un copil nedemn de iubire. Te-am fixat cu privirea și știam că nopțile în care patul nostru era rece, au fost arșiță în alte părți. Acceptam, mă resemnam. Oare cu ce preț? Unul pe care nu mai eram dispusă să îl plătesc. Ți-am spus scurt ”Adio!”. Mi-am regăsit firea pentru a putea da curs glasului. Oh… cât de tare durea. Ardeam pe picioare și așteptam replica ta. Simțeam că momentul nostru este acesta. Acesta a fost dintotdeauna, dar nu l-am văzut venind.

           Era ceva în tine care știa că nu fusese întâmplător că mi-a spus ”Salut!” în acea zi, că m-a strâns în brațe atâtea nopți, că mi-a văzut chipul radiind, că mi-a atins inima și m-a cuprins cu toată dăruirea. Era învins, când niciunul nu aveam de gând să câștige ceva. Eu lăsam avalanșa de lacrimi să îmi scalde fața și nu îmi păsa că fața mea devenea hidoasă. Devenisem hidoasă cu mult timp în urmă fără să știu. Dar am aflat. Mă eliberam. Tu, în schimb te închideai.

          Acei doi oameni, care cândva, deși erau străini păreau apropiați erau azi niște străini care nu știau dacă s-au cunoscut cu adevărat vreoadată. Între ”Salut!” și ”Adio!” am fost noi doi. Înainte și după am fost noi înșine cu bagajul pe care alegem sau nu să îl cărăm. Eu l-am lăsat pe al meu între ”Salut!” și ”Adio!”. MULȚUMESC pentru acest lucru!

You might also like

Da-mi glas si aripi…
Read more
Ce sa fac daca nu ma place?
Read more
Copil, sex si cuplu
Read more

0 comments

Leave a reply