Autor: Elena Stroe

dincolo_de_ziduri

În cel mai frumos cotlon de viață zace răsfirat la soare, chipul ei în depărtare. Mi se pare c-au trecut ani mulți și grei, dar nimic nu-i ca ochii ei. Îi privesc cu atât nesaț și mă întreb cu mirare: ”Cine-i azi în depărtare?”. Aș fi vrut mai multe vieți să petrec în tihna ei, dar nicicând nu am crezut că nu sunt al ei. Mă frământ cu zilele. Îmi car amintirile și continui să zâmbesc cu amărăciune. Mă zbat și fierb de fiecare dată când cred că o zăresc. E greu să crezi că a trecut, când zi de zi acel sentiment devine mai acut. Te acaparează, te ademenește, te tâmpește.

Chipuri de lut mi-au pătat pânza vieții și mă bucur că am triumfat. Nu am cedat și mereu am ținut ecoul ascuns în mine. Nu-i pot da voie să strige în văzduh. Ar plânge și ploaia dacă mi-ar cunoaște strigătele. Dar, cine-s eu să spun că nu așa îmi e sortit? Ce vrere pot eu să mai sper, când am ales să nu mai pier? Nu știu de rugăciuni, dar de ea mă rog în șoaptă, în fiecare noapte să apară. Sunt un cavaler cu 9 vieți și toate sunt în vâltoarea aceluiași ciclu. Privesc pieziș drumul ce l-am pavat și oamenii care m-au urmat. Toți cred că sunt icoană, dar nu știu de-a mea prigoană. M-am integrat în matca socială și am lăsat identitatea afară. M-am ars cu minciuni și falnice isprăvi. Am tot ce îmi doresc. Nu ce am vrut.

Mă port semeț cu demnitate și multe tinere au fost scăpate. De chinuri tandre și iubiri cu patimă. Niciuna nu m-a răpus, așa cum ea mă face să strig în mine la apus. Mi-e dor, dar nu îmi dau voie să-l simt, pentru că toate cele ce au fost dor. Mă înalț tot mai mult și în urma mea crește gloata. Gloata care cere și dorește câte-o parte din ce crede că zidește. Zidurile îmi aparțin cu chin, cu luptă, dar mai ales cu venin. Venin de lăcomie și putere să izbândesc, să fiu putere. Să trag din arcuri de foc cu tot suflul de noroc. Dar poarta-i grea și trecerea e apăsătoare. E nemiloasă schimbarea. Taie adânc în rădăcini otrăvite și smulge crezuri puternic iubite.

În cel mai frumos cotlon din viață zace iubirea neschimbată. Am frânt oceane de lacrimi și pumni de fier să pot să sper. Am purtat în suflet fiecare păcat și apoi m-am împăcat. M-am împăcat cu noul strat, cu zestrea ce am zămislit din rugă și păcat, din întuneric și lumină, din lăcomie și umilință, din ură și iubire, din mine.

În cel mai frumos cotlon din viața mea, ești tu, adevărata versiune a mea. Mă las purtat de sfânta împărtășanie și știu că dincolo ești tu, iubita mea, căci nici ieri, nici azi, nici mâine nu ne va separa. Mai sper să te regăsesc și să te ademenesc. Așa cum am făcut întâia oară. În acorduri de inimi fericite să te mai pot atinge. Să mă las în voia ta și niciodată să nu te schimb cu alta.

Dincolo de ziduri suntem noi. Dar cine știe oare, că zidurile suntem însăși noi?

Scapa cine poate

By Elena Stroe

„- Dincolo de noi e un vid ce zace în nectarul tăcerii. Nu încerca să imiți un îndrăgostit pentru că nu te lasă trăsăturile feței. Aproape că minciuna a devenit una cu tine, ți s-a impregnat în sânge, în respirație, în mers. Uneori cred că mai mult ai fost minciună, decât adevăr, dar nu te condamn. Nu am niciun drept. Tu ai ales să verși din cupa onestității după primul an de relație. Eu abia umpleam golul făcut de minciunile și demonii din trecut. Poate că adevărul fiecăruia e prețios, dar dizgrațios pentru celălalt. Mi-ai frământat mădularele și ai ajuns în locurile interioare mie. Te-am privit adânc în ochi de atâtea ori și cred că de fapt îți priveam sufletul. Poate că de aceea nu am fost capabilă să îți spun firul de întuneric cel mai pătrunzător din inima mea. Ceva mă anunța că nu e momentul. Se pare că niciodată nu va fi. Credeam că o să plâng în acest moment, că o să fac o criză de isterie, că mă va lovi în moalele capului zgura din suflet, dar nu. Simt eliberare. Pentru ea, mi-e milă. Pentru tine, mi-e dor de noi. Cine ar fi crezut că acesta e finalul? De fapt niciodată nu vedem finalul. Stăm într-un perpetuum, fără trecut sau viitor suntem aici, acum, mereu. Îmi simt stomacul în gât. E reacția mea firească la dezgust. Așa m-am simțit și eu când Negrul mi-a schingiuit esența umanității mele. Ani de zile am mers la terapie să îmi trimit stomacul la locul lui. Azi, acum, aici, stomacul meu este iar la gât. Dar spre deosebire de atunci, acum stomacul va reveni la locul lui mai repede și fără terapie. Nu mă surprinde că taci. Mă miram dacă spuneai ceva. Prea multe și neglijate de mine, au fost semnele. Am crezut că intuiția îmi joacă feste, dar ea era mai lucidă ca mine. De fapt eu mă agățam de o firimitură rămasă de la masa sufletului tău, după ce te-ai îndestulat cu ea. îmi pare rău că nu ai făcut-o mai devreme. Ne scuteam de suferință. Totuși, cred că și așa vom mulțumi Providenței că am fost și ne-am iubit cum am știut. Mă bucur că ai fost tu cel care a trezit în mine setea de adevăr și cunoaștere de sine. Urmează un drum nou, dar fără lacrimi, regrete și minciuni, ci unul de redescoperire și acceptare completă a proprii zguri lăsată în spatele unor ziduri fragile de iubire părintească. Acum mă arunc în mine și e musai să accept ce văd, ce sunt, ce am și să clădesc un Adevăr, nu o icoană. Cred că ne-am plătit polițele din această lume, dar cu siguranță ne-am zămislit unele noi pentru viitoarea. Rămâne la alegerea noastră să încercăm să le plătim și pe acelea, tot în această viață.

– Agatha, e prea puțin ce aș putea spune și prea mult pentru ce ai văzut…

– Așa consider și eu. Iată că deja suntem de acord. Bagă de seamă că nu mai există cale de întoarcere. Ce este făcut este bun făcut, indiferent că este bine sau rău. Îmbrățișează-ți alegerea și mergi mai departe. Nu încerca să schimbi această decizie. Eu nu mai sunt o opțiune, nici măcar nu am fost o alegere, se pare. Am atâta gol că am nevoie de timp să răzbat la lumină. Întunericul mi-a fost prieten cândva, dar, doar prin el am descoperit valoarea infinită a luminii. E momentul să ne dăm voie să strălucim. Am acest drept și vreau să mi-l duc la bun sfârșit. Nu capitula mereu în fața dorinței. De cele mai multe ori este o iluzie a marilor descoperiri lăuntrice. Fii umil și prinde cu brațele deschise iubirea de sine. Capătă sens multe, dacă vei vedea dincolo de realitate. Eu nu-s ce e menit a fi pentru tine. Eu-s eu. Respiră adâncă și nu mă căuta niciodată în trecut. Așa voi face și eu. Voi rămâne în prezent, căci el mă duce cel mai aproape de lumină. Întunericul meu nu trebuie să fie și întunericul tău. Fiecare trăim cu el, până când descoperim lumina și apăsăm pe Adevăr.

– Știi că te iu…

– Oh, nu! Nu despre aceasta este vorba, Octav. Nu. Chiar nu are rost să ducem discuția în acel punct patetic în care ne purtăm ca doi copii, care și-au murdărit jucăriile, dar se prefac că, totuși, nu sunt chiar așa murdare. Am adus mult jeg în această relație. Amândoi. E vremea să facem curățenie. Nu este deloc momentul potrivit să discutăm despre iubire. Este momentul potrivit să acceptăm că această iubire a murit. Se va naște alta, în alta context, însă, cea mai importantă iubire trebuie să ne însoțescă de la prima respirație pe acest pământ, până la ultima suflare: iubirea de sine. Nu înceta să te iubești și totul va fi mai ușor. Altfel, se vor ivi multe răscoale sufletești, angoase mentale și comportamente psihotice. Eu iert această relație. Ne iert pe noi. Fă-o și tu. Iubirea e plecată deja. Nu îmi cere să stau. Nu mă întreba unde plec. E mai bine așa. Sun-o și spune-i că eu nu am fost niciodată alegerea, ci opțiunea. Poate că timpul îți va arăta cine este ea pentru tine. Eu știu ce ai fost tu pentru mine. Dintre noi, scapă cine poate.”

Fragment din 1/2, de Elena S.

https://benoitcourti.tumblr.com/post/145198475214/hunter-tiger-liset-alea-ep-par-benoit

Este mai bine de un an de când viața tuturor a început să se schimbe datorită pandemiei. În tot acest timp m-am exprimat extrem de puțin legat de aceasta și influența sa asupra educației. Educația fiind un aspect al vieții pe care pun foarte mult preț. Poate dacă aș spune că este esențial, pentru unii ar părea nepotrivit. Însă, educația este esențială, chiar dacă ne place sau nu acest lucru.

  • Apari dintr-o dată în viața mea, mi te strecori pe sub piele și ai impresia că nu realizez cât de disperată ești să mă prinzi în jocul acesta al tău, în jocul iubirii pe care toate îl purtați de parcă v-ați născut cu acest drept asupra noastră.

        Cine cunoaște privirile ascunse de vălul de nesaț? Cine a simțit atingerea vibrantă a emoției celui de lângă fără să fie glăsuită? Din umbră simți cum gândurile te trimit tot în locul din care vrei să fugi. Cunoști destinatarul și totuși e ceva în tine care îți spune că niciodată nu e prea târziu. Și totuși, e târziu.