Cine cunoaște privirile ascunse de vălul de nesaț? Cine a simțit atingerea vibrantă a emoției celui de lângă fără să fie glăsuită? Din umbră simți cum gândurile te trimit tot în locul din care vrei să fugi. Cunoști destinatarul și totuși e ceva în tine care îți spune că niciodată nu e prea târziu. Și totuși, e târziu.

        Din pieptul ei tresaltă iubirea și nimeni nu știe dacă aceasta este împărtășită, căci nimic nu-i mai înălțător ca iubirea de sine, iar ea parcă plutește. Când ai simțit ultima oară atingerea temătoare a corpului ei? Ai pierdut secole de amintiri și parcă de fiecare dată când o revezi ai impresia că a fost ieri. Parcă ieri i-ai cunoscut privirea. Dar nu. A fost cu multe jinduiri de nesaț în urmă.

        Conturul buzelor transmite același miors diafan de ploaie de vară. Te frământă interiorul că nu-i mai cunoști gustul care cândva îți ademenea setea. Ai vrea să știi care-i orizontul dintre voi, însă văzduhul nu-i perceptibil pentru tine. Nu o scrutezi cu privirea. Nu pentru că nu poți, ci pentru că nu vrei. Doar că ochii ei sunt două perle de rouă ce devin cristale și strălucesc în lumina sufletului întinat de simțăminte pure de iubire. Deci, e oarbă la tine.

         Mirosul de copilă devenită femeie de timpuriu și trupul de vioară vibrează ca o coardă acordată perfect pentru cea mai înaltă notă transmițând cele mai intense sentimente de admirație. Ai scăpat un nestemat neșlefuit, care-ți tresaltă în față ca cel mai prețios diamant al lumii. Începi să te îndoiești că e aceeași femeie. Curentul  de înfrânt își adie în ceafă, precum un cavaler care nu vrea să piardă un duel. Însă nu ești înfrânt. Nici pe departe. Acum începi să te trezești percepând realitatea.

         Transfigurarea ei este imperceptibilă altora. Doar tu o vezi, căci ești imboldul acesteia. Ah… cine-i ființa care-ți tulbură privirea și te inhibă cu sentimentele sale naturale de parcă te sufocă de dor și răzbunare? O boare din neantul infinitului te lovește peste creștet și simți cum te inundă un val de gelozie absurdă, mută, care stă să zbiere, să-și strige durerea. Dar taci. Întorci privirea ca să îți tragi sufletul, să te desprinzi de vraja ei. În zadar. Retina a avut timp să se îmbolnăvească și mintea deja-i înfierată cu clipa de atunci. Din primăvara în care ea a fost acolo și tu nu ai văzut-o. Acum, primul glas al primăverii o regăsește din nou în fața ta, dar alta, căci pieptul ei tresare de la iubirea de sine, ochii văd iubirea, mirosu-i antrenat, iar trupul a rămas la fel de neatins. Ea este floarea primăverii care a venit în mijlocul iernii tale, dar arșița verii din sufletul ei nu a înflorit în acea primăvară în sufletul tău. Nu. Erai prea rece și grăbit spre alte anotimpuri. Iar azi, e prea târziu pentru voi, dar nu pentru primăvara din sufletul vostru care se transformă cu fiecare adiere de ceas. Azi, ea nu-i doar o floare. E însăși primăvara. Iar tu rămâi un veșnic iubitor al acestui anotimp.

Primăvară cu emoții pozitive, suflet deschis, blândețe și dăruire spre izbândă!

 

0 comments

Leave a reply