Incotro?

         Încotro ne îndreptăm? De câteva luni de zile mă amărăsc știrile și prețurile care cresc. Sunt indignată de gloata ce-am ajuns. Iubesc pământul românesc, ca patrie și țară, dar la oameni mă mai gândesc… Mă uit în oglindă și mă întreb: ”Încotro?”.

Am ajuns un popor bolnav. Suntem cu toții blestemați să îndurăm minciuna, hoția și prostia celor ce cândva, au fost și ei urmașii unui popor ce și-au lăsat credința în suflet crezând că luptând or să vină vremuri mai bune, libere, fericite. Și ce-am ajuns? Nu am ajuns, ci am rămas același popor sclav și pregătit să plătească tribut. Ne-am uitat credința de la cât am tânjit la democrație, la egalitate, la drepturi. Ne-am pierdut pe drum și nu mai știm să spunem celor de mâine, cât au îndurat cei de ieri. Ne ștergem la fund cu libertățile și drepturile supreme când pornim războaie, schimbăm legi fără să cunoaștem realitatea, devenim capre râioase cu coada pe sus și credem că, doar pentru că suntem oameni cu voință și grăind, avem dreptul să încălcăm alte drepturi.

       Încotro ne îndreptăm? Ne chinuim să învățăm pentru salarii de nimic. Ba din contră, se recomandă să aduci de acasă, pentru stat, pentru țara ce cândva, strămoșii o vedeau speranța multor suflete. Azi, România se mai găsește în cărțile pe care le studiem la istorie, iar noi, sătui să hulim pe străzi, pentru un trai decent, în minunata asta țară, mai scoatem capul la lumină din când în când și fie ne lăsăm pământul în urmă cu lacrimi în ochi, fie ne zbatem să răzbim pentru un pui sau doi de oameni, ce ne sunt urmași. Ba unii, ajungem să ne ucidem între noi, să ne ucidem proprii pruncii, să ne violăm mamele, să ne urâm aproapele. Și toate astea, ca să fie bine.

         Încotro ne îndreptăm? Avem datorii suficiente să le lăsăm cadou urmașilor. Avem un sistem putred, din care toți facem parte. Și când privim la cer, mai spunem șoptit un ”Doamne-ajută” și poate că o să fie bine. Însă, realitatea ne vizitează zilnic și ne arată că dincolo de zidurile construite există limitări, injustiție, hoție, prostie, boală. Toate se doresc a se răspândi, cât mai mult și cât mai repede. Cu cât ești mai bolnav, mai prostit și mai hoț, cu atât ai șanse mai mari să conduci această patrie. Idealul nu este să spui ce nu este bine, ci să faci ceea ce nu este bine pentru ceilalți, dar să fie bine pentru ego-ul tău.

           Încotro ne îndreptăm? Scumpim tot ce putem, scădem salarii cât cuprinde și facem datorii pentru stat. Ne reîntoarcem la plata tributului, însă conduși de însăși niște vânduți. Iar noi, cei de mai jos, sperăm să înflorească o floare, să spunem că e primăvară. Ba chiar să dăm uitării ce ne-au promis ”Mai-marii” și să ne ducem în turmă ca oile, fără să cugetăm o clipă. Văd pruncii ce s-au născut mai ieri și simt cum deja sunt compromiși, fără prea mare efort. Ci doar cu un televizor deschis, cu legi pentru hoți, cu un sistem de învățământ încărcat și anapoda, cu medici tot mai vânduți și alții chinuiți, tociți de vreme și resurse lipsă, de părinți stresați și concentrați pe produs, nu pe proces, pe a avea, nu pe a trăi, cu specialiști, nespecialiști plătiți cu pumnul plin de bani pentru creierul lipsă. Noi naștem monștrii ce vor aduce pieirea. Noi suntem cei ce azi, suntem martori la uciderea neamului românesc.

               Încotro ne îndreptăm? Nu îți mai vine să te gândești la un copil, ci la cum să îți duci traiul și să speri că mai apuci o pensie, deși, când mâncai pâine cu margarină, în cămin, nu te gândeai că mâine e posibil să se întoarcă împotriva lui ieri. Facem comparație între cei ce au fost, cei ce sunt și cei ce vor urma, însă toți suntem o apă și un pământ. Și cei de ieri, și cei de azi și cei ce vor urma vor permite celor bolnavi să ne conducă și să ne fie fruntași… sau poate nu. O trezire națională și o chemare a tuturor celor care și-au lăsat țara pentru un trai mai bun, este oare suficient să ne luăm demnitatea și integritatea înapoi? Să nu mai fim nevoiți, în țări străine să ne ascundem naționalitatea și să vorbim în alte limbi? Să nu ne mai ponegrim și cei puțini care mai ridică patria asta în ochii lumii? Să ieșim din lâncezire și să existăm pentru totul acesta, care poartă numele de România? Mă tem că nu… Ori poate, dacă se mai naște încă o dată acest popor…

             Tu, țară dragă, să mă ierți dacă ți-am greșit că am dormit și nu m-am trezit, că sunt mic, când eram mare, de fapt, că îmi las bătrânii prin spitale ticsite, că doar mă înfurii când văd învățătoare proaste, părinții nedemni, specialiști nepregătiți și oameni chinuiți, că tot sper să schimb un suflet, două, dar mocirla e mare, că am ajuns să nu mai pot să mă disting de turmă, deși tot urlu și mă zbat… tu să mă ierți, că eu nu.