Eram ieri în autobuz și am văzut un copil. Un băiețel de vreo 4 ani. Arăta exact ca un adult, doar că fără riduri. Recunosc, îmi plac copiii. Nu degeaba îmi place și să lucrez cu ei. Purta ochelari. Efectiv eram absorbită de el. Împreună cu bunica stătea liniștit, deși în autobuz era agitație, zgomot și multă lume.

La un moment dat, privind spre cer spune către bunică:

  • Buni, uite! Luna! E lună plină! Mă urmărește

Bunica a dat afirmativ din cap și i-a zâmbit.

Eu eram și mai fascinată de puști. Era rârâit. Mă uitam la el și mă gândeam: ”Oare cum o să fie puștiul acesta când o să fie adult pe bune?”. La stația următoare o aud pe bunică:

  • Ștef, hai!

Au coborât, iar eu am rămas cu gândul meu. E un gând pe care îl am și pentru copiii cu care eu lucrez. Mai ales pentru ei…

De-a lungul timpului începi să crezi într-adevăr că ceea ce plămădești primești în grijă și mai târziu te încântă rezultatul. Oare existența unui copil, această ”plămădeală”, nu este demnă de o viață fericită, de niște părinți iubitori și care să îi ofere un drum lin, pe care el să poată construi?

Unii vin pe lume fără nimic, în afară de viața pe care au ales-o folosind trupul unei femei, pe care, poate, nu o vor cunoaște niciodată.

Însă știu că sunt mulți copii, care au foarte multe de spus, care simt extraordinar de bine ceea ce se întâmplă în jurul lor și care nu știu să dea glas acestora. Poate sunt învățați să spună doar ce e bine, poate nu sunt învățați să se exprime sub nicio formă în afară de violență și puterea pumnului, poate că le este rușine, poate că sunt triști și prea abuzați, poate că văd cum adulții îi consideră mici și proști, poate că se răzbună alegând să nu glăsuiască.

Și totuși vă pot reda scrisoarea unui copil către părinții săi…

Dragi părinți (sau poate nu),

Când v-am ales să vin pe lume am crezut că am făcut cea mai bună alegere. Poate că așa a și fost. Sau poate…nu. Mă uit la voi și mă întreb: «Pentru ce atâta goană?». Tot timpul sunteți prinși cu așa-zisele lucruri de adulți și pentru că eu sunt copilul, ăla mic, care nu înțelege multe, aveți impresia că acel «Noapte bună!» spus în treacăt sau poate chiar nici ăsta mă face să vă iubesc mai mult pentru lipsa voastră. Mi-aș dori să cred că am venit pe lume și pentru că voi m-ați dorit și nu pentru că, din întâmplare m-ați plămădit într-o noapte de extaz sau într-o zi de agonie.

Să știți că înțeleg când urlați unul la altul de parcă sunteți monștrii ăia din desenele animate, de care îmi spuneți să mă feresc. Mai știu și că nu știți să vă bucurați de viață așa cum îmi spuneți mie să am o zi frumoasă când mă lăsați cu vecina sau chiar singur în casă. Mai știu că mama plânge mult și îmi spune că  i-a intrat ceva în ochi și mai știu că tata e plecat mult de acasă pentru că trebuie să aducă bani în casă și să îmi ofere mie ce nu a avut el.

Atâta goană pentru ceva lipsit de sens. Nu cred că îmbrățișările mamei sunt mai calzi ca ale patului rece. Nu cred că eu-cel mare o să fiu la fel de bărbat precum tata și să aduc bani în casă. Îmi e teamă că această goană o să vă facă străini de mine și deja observ că nu ne mai cunoaștem. Mama a început să nu mai știe ce mărime port la papuci, iar tata nu cred că știe drumul spre școală. Mi-ar prinde bine să fiți în preajma mea, mai mult decât stă trenul în stație. M-aș bucura să mă încurajați și să fiți alături de mine la serbările de la școală. Aș vrea să simt și eu ce simte colega mea de bancă atunci când tatăl ei o ia de la școală și o strânge tare în brațe. Mi-aș pune zâmbet pe chip când aș vedea că în frigider e mâncarea gătită de mama și nu e nevoie să mănânc la vecina sau să dorm nemâncat.

V-ați gândit vreodată că de fapt această goană e fuga de mine? Îmi pare atât de rău că am ales să vin pe această lume, iar voi să fugiți de mine. Credeam că aici găsesc fericire și șansa să ajung un adult. Mi-am pus speranța în lună și în soare. Ei știu să mă vegheze mereu și lor le pot spune ce simt. Și nimeni nu știe că prind aripi și glas doar în prezența lor. Mă bucură și mă întristează acest lucru. Aș fi vrut ca voi să fiți cei care îmi dau glas și aripi.

Mă uit la voi și îmi e teamă de adultul ce voi fi mâine. Nu vreau să fiu rece și distant ca tata sau trist și neajutorat ca mama. Credeam că voi sunteți cei care vor crea în mine reflexia voastră și că o să fie una autentică și pozitivă. Însă, eu oglindesc doi oameni care au dat naștere unui copil rece, distant, trist și neajutorat. Și tot voi sunteți cei care vreți să zâmbesc a doua zi după ce ați spart cana mea preferată și după ce tata nu vine o săptămână acasă, iar mama se machiază să fie ca vecina, nu vânătă la ochi.

Cine sunteți voi și cu ce drept îmi luați dreptul la viață și fericire? Spune-mi mamă, și tu ai avut o mama tristă și neajutorată? Spune-mi tată, și tu ai avut un tată rece și distant? Căci dacă așa a fost, eu nu mai vreau să fiu o copie fidelă a unor monștri ce se cred adulți. Nu. Eu sunt copil și vreau să am șansa de a fi un erou. Nu un monstru, pe care oamenii să îl urască, să îl batjocorească, să îl pedepsească pentru faptele sale. Vreau să îmi strâng copilul la piept înainte de culcare, să mă joc cu el, să mergem în natură, să construim, să citim lecturi împreună, să știu când doamna lui mă cheamă la școală, să îl ajut când nu se descurcă, să îmi iubesc soția, să caut iubire, nu goană după nimic. Eu vreau să fiu prezent în viața copilului meu, nu un strain refugiat în cămine străine iubind alți copii și uitând ce am adus pe lume într-o noapte de beție.

Știu că nu veți crede ce vă scriu, dar veți înțelege mai târziu acest lucru, când voi pleca de acasă și nu mă voi mai întoarce, căci adultul creat de voi, nu știe să iubească, ci este prins în goana vieții. Oare de unde știe acest adult să fugă de proprii părinți?

Cu tăgadă,

Al vostru copil”

Textul este o inspirație venită din partea tuturor copiilor cu care am lucrat de-a lungul anilor.

Nu uita să dai glas și aripi.

You might also like

Noi, intre salut si adio
Read more
Inca de la inceput
Read more
Te iert când m-oi ierta
Read more

0 comments

Leave a reply