cum_m-a_ajutat_zambetul

Zâmbetul a devenit un subiect interesant pentru viața mea, abia după anul I de facultate. Nu mă refer că atunci am descoperit că pot să zâmbesc sau că atunci am zâmbit prima dată. Mă refer la faptul că atunci am înțeles pe deplin care este de fapt, rostul unui zâmbet în viața unui om, dar și pentru viețile celor din jurul omului care zâmbește.

  1. ZÂMBET,zâmbete,s. n. Surâs. – Zâmbi + suf.-et. –(Sursa: DEX ’09 (2009)
  2. ZÂMBÍ,zâmbesc,vb. IV. Intranz.1. A schița o ușoară mișcare a buzelor, însoțită de înseninarea feței, pentru a exprima de obicei bucurie sau satisfacție (de mică intensitate); a surâde. 2.Fig. A fi (cuiva) favorabil. ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva. – Din sl.zonbŭ „dinte”, bg.zăbja se. – (Sursa: DEX ’09 (2009)

Totul a început…

Îmi amicum_m-a_ajutat_zambetulntesc și acum momentul în care a trebuit să facem pozele de album, la finalul clasei a XII-a. Ne invită fotograful să mergem în față și să ne așezăm pentru poză. Nimeni nu se înghesuia. La întrebarea fotografului: ”Cu cine începem?”, clasa a răspuns degajat și sigur: ”Cu șeful clasei!!!”, adică, subsemnata. Pe vremea aceea, încă nu știam că o să îmi placă atât de mult să fiu fotografiată. Drept urmare, cu o grimasă de ”Nația voastră!”, m-am pregătit pentru poză. După prima poză, fotograful a avut două sugestii: ”Rămâi în continuare fără ochelari și zâmbește!”. Eu mă întrebam de ce îmi spune să zâmbesc, nu de alta, dar pentru mine, tentativa de a ridica din colțul gurii în sus, se chema că am zâmbit și că totul este în regulă. Însă, pentru domnul fotograf, acea forțare a mea, nici pe departe, nu era considerată un zâmbet. La care el, văzând că sunt nedumerită adaugă: ”Ia, încearcă să zâmbești cu dinții!”. Eu eram și mai nedumerită, plus că, mai, mai să bușesc în râs gândindu-mă că nenea face mișto de mine și apoi îl întreb: ”Cum adică să zâmbesc cu dinții?”. Nu mai menționez că trebuia să mă uit nu știu unde, de parcă se întâmpla ceva dacă priveam obiectivul. La care domnul foarte calm: ”Vreau să îți văd dantura în poză domnișoară. Hai să facem o poză în care zâmbești larg și apoi tu decizi pe care alegi să o punem la panou: pe cea cu zâmbetul în care se văd și dinții sau pe prima.”. Ce credeți? După ce am văzut cele două poze și am fost întrebată care îmi place mai mult, am ales să se pună la panou poza cu mine în care zâmbeam și se vedea dantura. Prima, de altfel, de acest gen.

Am înțeles rolul zâmbetului…

În anul I de facultate, domnul profesor cu care făceam Fundamentele Psihologiei ne-a dat să completăm câteva chestionare de personalitate, apoi ceva teste de orientare spațială, atenție și altele. Ce a fost interesant și m-a fascinat, chiar din anul I, a fost faptul că, dumnealui ne-a oferit interpretarea acelor teste și chestionare individual, având răbdare să ne explice fiecăruia ce rezultate obținusem. Nu ne-a dat pur și simplu foaia și apoi să interpretăm noi singuri. Un exemplu demn de urmat.

Însă, partea cea mai interesantă a fost ce am trăit eu, în acel moment, cu dumnealui față în față. Pe lângă faptul că am aflat că aș fi putut să mă fac pilot dacă nu aveam probleme de vedere și nu eram așa colerică, dar și că nu a avut spațiu unde să îmi coteze scorul atât de mare al conștiinciozității, am mai aflat ceva surprinzător. Nu aveam încredere în oameni și drept urmare, le răspundeam acestora cu o mimică seriosă, fără să schițez cumva vreun zâmbet, poate chiar și cel spontan îmi era greu de exprimat. Și că tot mă întrebase cineva pe facebook într-un comentariu cum de rețin unele dialoguri, ei bine, iaca, mai fac un efort și vă relatez ce îmi amintesc din dialogul meu cu domnul profesor în momentul în care mi-a oferit interpretarea rezultatelor:

Și spui că vrei să te faci psiholog? Mă întreabă serios domnul profesor.

– Da, clar! Și m-am uitat la dumnealui oarecum indignată că mă întreabă acest lucru. Știam foarte bine că acolo vreau să fiu și că psihologie este ceea ce vreau să urmez în viitor. Mă simțeam ofensată, dar în același timp îmi era teamă că o să îmi spună că nu am ce să caut acolo, la acea facultate. Apoi am continuat:

– Vreau să lucrez cu adolescenți. Îmi place perioada aceasta.

– Am înțeles. Dar ce se întâmplă dacă vei lucra cu copii și într-o zi unul o să vină cu mama lui la tine în cabinet, căci mă gândesc că vrei să ai și un cabinet al tău la cât de hotărâtă mi-ai răspuns?

În acel moment știu sigur că m-am înroșit, căci am înțeles că fusesem destul de deplasată mai devreme prin vehemența mea…

– Ăăă… cum adică ce o să fac? O să vorbesc cu el și dacă o să realizez că nu mă descurc o să rog mama să contacteze alt psiholog.

– Nu, eu mă refeream: așa îl vei întâmpina? Și îmi indică cu degetul chipul meu. Iar eu eram nedumerită…

– Cum..? Vă referiți la fața mea?cum_m-a_ajutat_zambetul

– Da, așa de seriosă îl vei întâmpina? Cum stai azi în fața mea? Căci, dacă o să stai așa și în fața clienților tăi, nu doar în fața unui copil care, cu siguranță că într-o astfel de situație s-ar ascunde după fusta mamei și nu ar mai venii el la consiliere la tine, toți te-ar evita la un moment dat din cauza a ceea ce transmiți. Eu îți recomand ceva ușor de făcut, dar cu un efect mare: zâmbește. Ești mult mai frumoasă așa. Și nu doar în exterior.

La terminarea facultății, ce credeți? Alt album, alt fotograf, însă, și altă Elena Stroe. Am zâmbit degajată la fotograf și nu a fost nevoie de mai multe încercări. Replica fotografului: ”Ești o fată fotogenică. Nu ești greu de pozat.”

Acesta a fost un alt moment în care am înțeles că, decizia mea de a-i asculta sfatul profesorului, acela de a zâmbi, nu a fost greșită. În plus, am ajuns ca oamenii să nu mă recunoască dacă nu zâmbesc. Au impresia că dacă sunt serioasă am ceva, nu mă simt bine, sunt îngândurată etc.

Concluzii…

  • În prezent lucrez cu copii. De aproape 3 ani, fac acest lucru, iar din răpunsurile pe care le primesc din partea lor și a colegelor, tind să cred că fac bine ceea ce fac.
  • Zâmbesc la fiecare contact pe care îl am cu orice om, care pășește în cabinet, indiferent cât de obosită, îngândurată sau tristă sunt.
  • Recomand oamenilor să zâmbească. Schimbă starea interioară involuntar și nu este nevoie să analizăm dacă este zâmbetul Dcum_m-a_ajutat_zâmbetuluchenne sau nu.
  • Rar fac poze în care să nu mi se vadă dantura. Nu regret niciodată, iar până în prezent unii fotografi mi-au confirmat că am un zâmbet frumos, implicit că sunt fotogenică. Chiar și medicul dentist.
  • Dacă nu zâmbesc, înseamnă că simt nevoia să fiu eu cu mine, iar uneori nu simt să îmi ridic colțurile gurii.
  • Cu zâmbetul reușesc să fac oamenii să fie deschiși la conversație, în consiliere, în viața de zi cu zi.
  • Copiiilor (și nu doar lor) le inspir încredere, curaj și forță în propriile resurse. Uneori un zâmbet face mai mult decât o ședință de consiliere. Nu glumesc.
  • Prin zâmbet transmiți oamenilor un feedback, unul pozitiv, creezi legături.
  • Zâmbetul m-a ajutat să trec cu demnitate prin situații mai puțin plăcute.
  • Am câștigat multe ”bătălii” cu ajutorul zâmbetului.
  • Și da, zâmbetul te face mai frumoasă. De cele mai multe ori, poate chiar aproape zilnic, merg nemachiată la Centru, însă, știu că am make-up-ul potrivit mereu la mine: zâmbetul!

 

You might also like

Copilul din mediul defavorizat
Read more
Copil, sex si cuplu
Read more
Sfarsit… de 2016
Read more

0 comments

Leave a reply