psihologia-in-societatea-romaneasca

1. ”PSIHOLÓG, -Ă, psihologi, -ge, s. m. și f.1. (Rar la f.) Observator fin, dotat cu capacitatea de a sesiza și de a analiza viața sufletească a cuiva; cunoscător al sufletului omenesc. 2. Persoană specializată în studiul psihologiei. – Din fr. psychologue.” (Sursa: DEX ’09 (2009)

2. ”PSIHOLOGÍEs. f.1. Știință care se ocupă cu studiul psihicului (1), al legității proceselor psihice (cognitive, afective, voliționale) și al însușirilor psihice ale persoanei (caracter, temperament etc.). 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepție, mentalitate. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate. – Din fr.psychologie.”  (Sursa: DEX ’09 (2009)

”Articolul acesta este abordat dintr-o perspectivă subiectivă. Voi relata cum am făcut cunoștință cu psihologia. O să descoperiți sumar, parcursul meu profesional și voi încheia cu câteva concluzii legate de modul în care ceilalți și implicit societatea se raportează la ceea ce reprezintă psihologia.”

Îmi amintesc că primul contact conștient și voluntar, cu psihologia a fost în clasa a X-a, când, aceasta se studia conform programei școlare. Până în acel moment nu știu dacă auzisem ceva despre psihologie, cu excepția anunțului doamnei diriginte, în clasa a IX-a, care ne-a spus că, în cadrul liceului există un psiholog și că, dacă avem probleme sau dacă e ceva ce nu dorim să discutăm cu nimeni, psihologul ne ascultă și ne poate ajuta. Prima reacție: nu am băgat în seamă informația.

A urmat clasa a X-a și eu nu înregistrasem nicio participare la vreo olimpiadă. Făcusem cunoștință deja, un semestru cu psihologia și nu puteam spune că îmi plăcea sau că îmi displăcea. Într-o miercuri, doamna profesor de psihologie ne anunță că sâmbăta următoare este olimpiadă la psihologie și dacă dorim să mergem. Recompensa era mpsiholog-in-societatea-romaneascaedia 10 la acea materie. M-am uitat la colega din spate, am vorbit și am decis să ridicăm mâna amândouă, la finalul orei, când doamna profesor întreabă cine s-a decis să participe la olimpiadă. Sincer? Voiam media 10, ca să nu mai fie nevoie să trag tot semestrul pentru alte note și în plus, vedeam și eu ce se întâmplă la o olimpiadă și bifam și eu participarea la un astfel de eveniment, ca să nu zică ai mei că am trecut ca gâsca prin apă la școală.

La sfârșitul orei am ridicat mâna doar eu. Colega mea a decis între timp, că nu mai vrea să meargă. Și uite așa am avut eu de învățat vreo 200 și ceva de pagini, mai exact Manualul de Psihologie scris de Paul-Popescu Neveanu, în 3 zile (dacă mă apucam de miercuri). I-am zis doamnei profesor din start că eu nu o să învăț atât, în 3 zile, când noi, învățăm un manual într-un an școlar. Aceasta a zâmbit și a zis că important este că particip și că experiența în sine o să conteze, nu nota pe care o voi obține la Faza Județeană.

Am primit 2 zile libere pentru a mă pregăti omenește pentru olimpiadă, însă mie, numai omenește nu mi se părea ce mi se întâmpla. Am susținut olimpiada, unde am scris 8 pagini A4 (vă spun sincer că am scris cât de multe definiții am știut raportându-mă la sarcinile primite). Am fost anunțată apoi, că am primit mențiune la Olimpiada de Psihologie la Faza Județeană, obținând nota 8,00. A doua reacție: am crezut că e o glumă, însă era real tot.

Am fost felicitată de doamna profesor și am început și eu să cred că mă pricep la ceva și că începe să îmi placă să citesc despre memorie, gândire, percepție, reprezentare, limbaj, etc. Ei bine, a urmat a treia reacție (și cea mai decisivă): să îmi doresc mai mult de la mine în ceea ce privește psihologia.

Prin urmare, am participat și în clasa a XI-a la aceeași olimpiadă. M-am pregătit intens vreo 3 luni, cu cititul materialului dinainte, sinteze, scheme, susținere din partea psihologului liceului (mi-a devenit mentor, iar profesoara de psihologie din clasa a IX-a nu mai preda în cadrul liceului) cu care am început să colaborez și să devin președintele proiectului ”Elevi mediatori”, etc. Am luat nota 5. Am declarat că nu mai vreau să aud de psihologie și că nu mai particip la nicio olimpiadă. A patra reacție: prima tentativă de renunțare la ceea ce îmi plăcea, din cauza primului eșec întâmpinat în efortul depus de mine.

Dar cum nimic nu este întâmplător, iar eu deja iubeam psihologia am decis să merg la olimpiadă și în clasa a XII-a. Am primit locul III cu nota 9,00, la 0,50 de sutimi de cea care a luat locul I. Nu am fost fericită. Am vrut locul I pentru că știam cât m-am pregătit și mai ales știam că nu greșisem, ca să primesc mai puțin decât cea care ocupase locul I. Nu am făcut contestație. Poate că de frică și neîncredere, dar apoi am înțeles că a fost mai bine că nu am făcut. Mi s-a spus printre dinți, că lucrarea mea erpsihologia-in-societatea-romaneascaa de locul I, dar că, uneori locurile mai sunt și ”aranjate”. A cincea reacție: neputință cu privire la nedreptățile ce apar în calea reușitei și îndârjire că nu mă voi opri până nu ajung să fiu psiholog pentru a pune în aplicare, real și corect, ceea ce știu.

A șasea reacție: alegerea de a urma Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității ”Transilvania”, Brașov, Specializarea: Psihologie, apoi Masterul de Psihologie Educațională și Consiliere Vocațională a aceleiași Universități ”Transilvania”. Primul an de facultate făcut la taxă. Am fost dezamăgită că nu am dat examen de admitere. Din anul II și până când am terminat cursurile de master am fost bursieră, mereu în primii 6, ca medie. Nu menționez faptul că am auzit replici cum că: nu e un domeniu de viitor, ce o să fac pe viitor cu psihologia și lista e lungă. Însă, atunci când îți dorești ceva cu adevărat, nimic nu te poate opri. Doar tu însuți, dacă renunți la visul tău în detrimentul altora.

A șaptea reacție: acreditarea ca psiholog practicant, supervizarea, locuri de muncă în alte domenii, proiecte, cursuri de formare în paralel și multe încercări și întâmplări, în urma cărora am înțeles încă o dată că, acest domeniu nu este ușor și că a munci și a te perfecționa continuu este cheia spre evoluție, dacă vrei să fii printre cei mai buni.

Reacția a opta a reprezentat un moment de validare a unei alegeri, deloc întâmplătoare pentru viața mea, de a ridica mâna la o oră de psihologie: angajarea în domeniu și practicarea profesiei de psiholog, dar și continuarea supervizării.

Însă, totul, abia după această a opta reacție a început să devină cel mai interesant. În anul I de facultate am fost rugați să ridicăm mâna, cei care știm serios în ceimg_77002 ne-am băgat și dacă știm ce înseamnă să faci psihologie. Nu mi-a fost teamă să ridic iar mâna. Știam de câțiva ani ce vreau.

Când am ajuns în marele câmp al muncii și mi se spunea psiholog am realizat că oamenii au diverse păreri cu privire la această profesie, sau, din contră, nu știu mare lucru.

Sunt fată născută și crescută la sat. Da, mediul rural. Un mediu, unde, din punctul meu de vedere psihologia este ceva ce abia, acum, poate, începe să se audă despre și să mai descopere oamenii, că psihologul nu este medic și nici nu concurează cu tanti Veta, care dă în bobi sau cărți.

Și cel mai important de știut pentru toată lumea este faptul că nu ești nebun dacă mergi la psiholog. Psihologul nu lucrează cu oamenii care au diverse deficiențe mentale, doar dacă sunt acreditați să o facă, și mereu, acești psihologi lucrează în colaborare cu un medic psihiatru, care pune diagnosticul și prescrie medicamentația necesară.

În Colegiul Psihologilor din România există o impărțire a psihologilor în funcție de pregătirea fiecăruia. Mai exact, doar pentru că te numești psiholog, generic, și așa te și prezinți de cele mai multe ori, nu înseamnă că te pricepi să le faci pe toate. Nu. Un psiholog, care se consideră și este specialist știe care este aria sa de acțiune și în momentul în care Colegiul l-a acrediat să fie psiholog clinician nu începe să facă selecție și recrutare într-o firmă/companie/multinațională. Da, chiar așa. Cine face așa, fie a urmat și cursuri de formare pe psihologia muncii și are abilități să o facă, ori, este în impas de a găsi de muncă în aria sa și are impresia că acel ”psiholog” cu care se recomandă îi permite să fac de toate. Fapt care, nu este deloc corect și legal. Psihologul nu este o struțo-cămilă care știe să facă totul.

Psiholgul este acrediat de către Colegiul Psihologilor din România (CPR) prin intermediul uneia dintre următoarele comisii constituite la nivelul acestuia:

Din punctul meu de vedere, în contextul în care se află în prezent psihologia din România, doar pentru că ai finalizat cursurile unei facultăți, a unui master, nu este suficient pentru a te numi psiholog. Psimg_76432iholog educațional, etc. te numești în momentul în care ești înregistrat cu un cod unic, în evidența Colegiul Psihologilor din România, indiferent că unii spun că se cer mulți bani pentru lucruri inutile (este ceva la nivel național și nu se întâmplă doar în cadrul Colegiului de care vorbesc eu în acest articol), că nu înțeleg rostul Colegiului, că etc.

Cred că, dezvoltarea psihologiei în România ține în primul rând, de cei care ne numim specialiști și spunem că suntem psihologi. Noi suntem cei care intrăm în contact direct cu individul, ceea ce este ideal și oportun să le explicăm care este poziția noastră în societate și care este rolul nostru. Nu mai menționez faptul că la nivel internațional, abia dacă existăm (ca activitate, cercetării, publicații). Lucru confirmat și de cercetarea prezentată de către prof. univ. dr. Fons J. R. van de Vijver, în cadrul Conferinței Internaționale: From Individual to Society – Applied Psychology for a Sustainable Community, cu titlul ”The Cross-Cultural Perspective in Romanian I/O Psychology”. Însă, m-am bucurat săptămânile trecute, când am participat la niște ședințe de clasă la nivelul invățământului secundar superior, să văd că este prezent și consilierul școlar și prezintă oferta sa educațională, părinților. Este un început. Ceea ce nu voi uita însă, este articolul profesorului univ. dr. Daniel David, pe care l-am citit anul trecut prin luna mai. A sădit în mine multe reacții, sentimente și atitudini. Vă las și pe voi, specialiști și nespecialiști, deopotrivă, să citiți acest articol și să reflectați: Să bată clopotele pentru psihologia românească…!

Paradoxal cu situația psihologiei, în prezent, în România, cred și susțin cu tărie că este un domeniu care trebuie exploatat (în sensul bun) și care, deja începe să devină o utilitate și o necesitate pentru multe instituții/ong-uri/companii.

Așadar, omule drag, psihologul este cel care facilitează relația ta cu tine însuți și cu cei din jurul tău. Nu trebuie asociat cu aspecte peiorative. Din contră, aveți curiozitatea de a întreba dacă nu știți ce este acest OZN numit psiholog, solicitați în școală consilier școlar, angajați în companii psihologi, care să vă ajute la eficientizarea muncii prin lucrul cu angajații, de asemenea la selecție și recutare (în domeniul HR am întâlnit mulți așa-ziși ”specialiști” care nu au finalizat nicio formă de studiu ce implică psihologia și sunt buni recrutori) căci, aici o să spună unii că știu să facă selecție și recrutare deoarece, au în spate deja, ani de muncă în acea companie și au învățat din mers să facă treaba. Însă, nu așa se fac lucrurile! Angajați specialiști în funcție de ariile lor de competență. Nu fabricați competențe iluzorii și nu promovați multi-tasking-ul, căci fiecare individ e foarte bun într-un domeniu, apoi vin alte abilități secundare care îl ajută să mai facă relativ bine și alte sarcini. Lăsați snobismul, setea de putere și conducere ”heirupistă” la o parte. Nu de alta, dar veți rămâne toată viața specialiști pe hârtie și veți promova eșecul în domeniul în care activați. De acolo, insatisfacția la locul de muncă, lipsă de clienți, etc. Folosiți-vă resursele înțelept și acceptați-vă limitele ca pe niște aspecte la care să lucrați pe viitor, și să o și faceți, adică să cunoașteți, să vă informați și deveniți mai buni în ceea ce faceți, căci asta înseamnă să te chemi ”specialist”.psiholog-in-societatea-romaneasca

You might also like

Femeia si cariera
Read more
Educatia pentru parinti
Read more
Sfarsit… de 2016
Read more
Inca de la inceput
Read more
De ce nu renunti?
Read more

0 comments

Leave a reply