Când îți e greu să îți răspunzi la o problemă pe care o întâmpină copilul tău, nu uita să arunci o privire la comportamentul tău, părinte! De cele mai multe ori, acolo se regăsește răspunsul. Repet, de cele mai multe ori. Nu întotdeauna!

Cel mai adesea când începi să lucrezi cu un copil care îți este client, în cazul meu, beneficiar, încerci să faci o evaluare, să afli cât mai multe aspecte din viața sa, ceea ce în psihologie se numește anamneză. Ei bine, acest proces, din punctul meu de vedere este incomplet, dacă nu avem și informații din mediul familial.

Și cum afli cele mai multe detalii din și/sau despre familie?

Discuți efectiv cu părinții/părintele mai amănunțit, în cadrul consilierii psihologice. De asemenea, poți discuta cu terțe persoane, care intră în contact cu beneficiarul/copilul și îți poate oferi astfel de informații. Există însă și cazuri în care, această anamneză nu cuprinde și informații din partea părinților, din diverse motive: fie aceștia sunt decedați,  copiii sunt instituționalizați, abandonați, etc.

În momentul în care ajungi la părinte te întâmpină o oarecare ”rezistență conștientă” cum îmi place mie să îi spun. De ce ”rezistență conștientă”? Pentru că, inițial aceștia tind să ofere răspunsuri dezirabile, care să nu pună într-o lumină defavorabilă familia sa, deși, efectiv, prezența sa acolo, în cabinetul de psihologie, este datorată identificării unor nevoi reale, a unei situații de risc, în care familia și copilul se regăsesc în acel moment.

Însă, cireașa de pe tort o reprezintă momentul în care este necesar pentru părinte să identifice cauze ale comportamentului manifestat de copilul său, căci, de cele mai multe ori, acesta este vizat în conversația cu părinții. Părinții cu care eu lucrez, cu greu își orientează atenția spre ei înșiși, spre a observa care este atitudinea și comportamentul lor față de cei despre care spun că: ”l-am scăpat din mână”, ”e obraznic și nu îl recunosc”, ”seamănă cu tac-su”, ”zici că a luat-o razna”, ”parcă e nebună”, etc., mai exact față de proprii copii.

Frecvent, acești părinți aderă la ideea: ”Alții sunt de vină pentru ceea ce a ajuns copilul meu.” și aici mă refer la covârstnici, școala, mass-media, dar nu ei. Ei, părinții, din punctul lor de vedere sunt cei care trebuie să se ”lupte” cu produsul final, adică cu modul în care se manifestă propriul copil în acea perioadă. Ei bine, nu o dată, ci de fiecare dată, în cadrul întâlnirilor cu părinții am menționat următoarele:

”Indiferent cât de greu sau ușor ne este să admitem, primul mediu social cu care intră copilul în contact este familia, dragilor. Familia. Copilul învață modele de comportament și dezvoltă diverse atitudini și stiluri de atașament în funcție de ceea ce observă în familie. Da, este adevărat că micuța/ul iese din acest mediu și cunoaște creșa (în cazurile cu care lucrez eu, doar unii își permit așa ceva), grădinița, își face prieteni, ajunge la școală, se uită la televizor, adică, mai pe scurt: cunoaște, explorează și alte medii de la care învață. Însă, mediul constant care însoțește copilul până la vârsta adultă, când are loc ruptura de familia inițială este familia. Nu uitați. Familia. Adică cine? Dumneavostră, părinții! Când vă priviți copiii, să nu uitați că priviți comportament, atitudine, limbaj, pe care și dumneavostră la un moment dat le-ați folosit, ba chiar, încă o mai faceți! Copilul are capacitatea de a reflecta realitatea din familie fără să fie conștient de acest lucru”.

Așadar, nu întotdeauna privirile întâmpinate din partea părinților au fost ”calde”, în diverse contexte sociale, când am menționat aspectele de mai sus. Dar, am întâlnit și părinți, care au început să îmbunătățească mediul familial, doar pentru că au devenit conștienți de oglindirea familiei făcută de propriul copil, prin modul în care se comporta la școală și în societate. Am surprins chiar și părinți care au fost șocați și rușinați în momentul în care au fost confruntați cu expunerea diverselor comportamente manifestate de propriul copil. Li se citea pe chip validarea din partea copilului, a propriului lor comportament.

andre-hunter-family

Părinți, nu vă judec, ci vă admir. Am menționat acest lucru ori de câte ori am putut, oriunde. Și am fost vădit surprinsă când am văzut lacrimile din ochii acestor părinți. De ce? Pentru că un copil, când vine pe lume, nu vine însoțit de un manual de utilizare. La fel este și în cazul părinților. Copiii nu primesc un manual de utilizare al acestora. Ci, atât cei mici, cât și cei mari cresc împreună. Iar faptul că unii dintre noi alegem să dăm viață, însă, ce urmează după, nu mai prezintă interes pentru noi este un alt subiect de discuție pe care îl voi aborda aici, în viitor.

În încheiere, vă sugerez să vă priviți activ copilul pe durata unei zile, dar și voi, copii mici și mari, să vă priviți părinții și să observați cât vă oglindiți reciproc, dar mai ales cât, din această oglindire este benefică dezvoltării dumneavostră și cât nu este. Alegeți să fiți model de urmat, nu copie de evitat!

”Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează […]. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog, trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale.” – Emil Cioran

You might also like

ce se naste din pisica…
Read more
Sfarsit… de 2016
Read more
Nu stiu ce sa ma mai fac cu el…
Read more
De ce nu renunti?
Read more
Povestea continua
Read more

0 comments

Leave a reply