Abuz si cuplu

În ultima vreme am purtat o serie de discuții pe tema abuzului și a relației de cuplu.

Tema abuzului am abordat-o tangențial în facultate și master, dar domeniul în care activez mă aduce zilnic față în față cu acest aspect. Însă, faptul că am avut ocazia să merg la un workshop ce a pus în lumină aspecte noi despre abuz (mulțumesc, Cis Improve!), mi-a dat șansa să accept că abuzul există mai mult decât acceptam eu. Și este trist să realizez acest lucru. Cel mai mult m-a pus pe gânduri, abuzul fatal, adică acel abuz realizat, în urma căruia persoana abuzată, moare! Pare inuman, dar atât de real… Cazuri care nu sunt gestionate adecvat, oameni care fac evaluări eronate, specialiști nepregătiți, legislație defectuoasă, birocrație cât cuprinde și cazuri care rămân nerezolvate sau există cel mult, acei oameni care iubesc ceea ce fac și încearcă să meargă în profunzimea problemei, dar legal nu se poate sesiza nimic. Îmi vine în minte un caz cu care m-am confruntat și pe care nu cred că îl voi uita vreodată. Mărturisirile copilului nu mi le va șterge nimeni din minte! De asemenea, nici chipul abuzatorului. Sunt aspecte ce au impact imens în ceea ce faci și îți pun la încercare deontolgia și principiile după care funcționezi în domeniu. De fapt, acestea sunt momentele în care îți este pus la încercare profesionalismul. Cred cu tărie, așa cum am spus de foarte multe ori, că, a lucra cu oamenii, nu este ceva ce poate face oricine. Chiar nu este! Deși am cunoscut persoane care afirmă cu ușurință că pot face meseria unui psiholog fără probleme… În acest caz, mă întreb care mai este rostul studiilor în domeniu și toată pregătirea ce le succed? Nu doar studiile creionează un profil al psihologului. Dar și noi, ca entități individuale realizăm în diverse situații care ne sunt limitele. Că unii sunt avizi de statut, putere și nu ne acceptăm limitele pregătirii, este o altă problemă. O problemă care poate avea cauze nebănuite. Să nu credeți că psihologul e cel care are răspunsul la toate întrebările și mereu va reuși cu clienții pe care îi are. Nu. Și psihologul învață din experința cu clientul său. Chiar dacă este copil sau un bătrân. Ei sunt cei care te provoacă, îți dau răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu ți le-ai pregătit. În ei, vezi efectiv, reflectată familia din care provin. Mediul care i-a însoțit de la naștere. Nu vorbim de persoanele care au fost/sunt instituționalizate și nu își cunosc părinții. Acolo este și mai greu de lucrat. Tu, specialistul, trebuie să analizezi și să creezi ancore cu ceea ce ai în prezent pentru a descifra cât de puțin, din ceea ce s-a petrecut în primii ani de viață ai acelui om. Să nu credeți că abuzul se manifestă doar asupra copiilor. El se manifestă la toate nivelurile, pe diferite arii sociale și nu ține cont de educație sau alte variabile demografice. Ne referim la abuzul economic, social, psihologic etc. Însă există diverse predispoziții care indică un tipar al celui care abuzează. Nici voi, cei care citiți acum, poate că nu ați sesizat, dar ați întâmpinat cu siguranță o formă de abuz. Ceea ce nu o să uit niciodată este că orice abuzator, este abuzator doar cu victima sa!

            Tema cuplului mă pasionează din facultate, apoi m-a însoțit la master, iar mai târziu, adică în prezent, mă găsește în fața unei cercetări pe care vreau să o demarez. Cu siguranță voi avea nevoie de subiecți și aici, o să fac apel la toate cuplurile pe care le cunosc, spre a mă ajuta să am date cât mai valide. De asemenea, promit, așa cum am făcut la orice cercetare pe care am realizat-o să ofer niște răspunsuri subiecților. O să fie foarte interesant. Vă asigur! Dar, revenind la tema cuplului, mă gândesc că aspectele de care m-am lovit în convorbiri au fost: despărțirile, căsătoriile, împăcările, momentul potrivit pentru a face pasul cel mare, cine e mai vinovat și de ce x nu are relație când toți apropiații săi se găsesc într-o diadă. De fiecare dată când cineva mă întreabă dacă se potrivește cu persoana de lângă, dacă a făcut bine că s-a despărțit, adică doresc o validare a acțiunilor lor, eu le spun, așa cum mi s-a spus și mie cândva: ”Privește persoana de lângă și gândește-te că este persoana cu care îți vei petrece în mod real tot restul vieții, ești sigur/ă că este cea pe care ți-o dorești? Fii onest/ă și răspunde-ți la această întrebare!”. Abia după ce ești onest cu tine vei înțelege de ce relația s-a terminat sau de ce ești încă în relație. Și evident, precum spune vorba rabinului: ”Și tu ai dreptate, și el are dreptate, toți avem dreptate!”. Și așa este. Pentru fiecare, adevărul, sinceritatea, fericirea sunt variabile personalizate și nu sunt măsurabile. Fiecare are o perspectivă asupra ceea ce înseamnă cele enumerate anterior. De aceea, psihologul tot spune ”Comunicați. Împărtășiți.”, nu telepatia vă ajută să vă păstrați relațiile. Ci întrebarea și răspunsul, pe cât de banal vi s-ar părea. Nu te costă nimic să o întrebi de ce plânge fără să te enervezi. Nu te costă nimic să îi spui că vrei să ieșiți la o plimbare sau că nu îți place când îți spune ”bibi”. Momentul potrivit pentru căsătorie este cel ales de tine, un tine care se simte pregătit să înțeleagă că un act nu îți dă o putere supremă asupra celui de lângă tine. De aici, mulți tragem concluzii eronate din cupluri deficitare, care utilizează actul căsătoriei ca pe o încununare a puterii asupra celuilalt și nu ca o validare a iubirii lor. Dragilor, vă reamintesc că diferența este dată de 2 cuvinte: dacă ești măritată și te lasă, te chemi apoi ”divorțată”, dacă ești în concubinaj și te lasă, te chemi ”despărțită”, însă trăirile sunt aceleași. Ne limităm la scuze legislative și principii morale pe care, unii nu le respectă. Cât despre procentajul de vină al celor doi care se despart este impropriu de argumentat. De ce? Pentru că în orice relație, de orice fel, sunt implicate două părți. Iar dacă ceva nu merge în acea relație/legătură, ambii parteneri sunt de vină. Abia după ce se înțelege acest lucru și se acceptă de către cei doi parteneri, mai putem vorbi de o vină mai mare sau mai mică, Dar, doar după acceptare. Cât despre împăcări, personal sunt foarte rezervată. Dar este viziunea mea, pe care de asemenea, o folosesc și în practică. Trecutul nu are nimic nou să ne aducă, mai ales dacă vorbim de despărțiri prelungite în luni, ani. Adică, acele despărțiri anticipate, dar negate de rutină, speranța că celălalt se va schimba. Tocmai aceasta este cheia, nu căutați să intrați în relații cu oamenii la care aveți de schimbat ceva. Nu. Cel pe care îl vei iubi și accepta în viața ta, se va schimba pentru a deveni mai bun pentru sine, pentru a contribui la bunăstarea relației, nu ca să îl mulțumească pe cel de lângă. Exemplul personal de relație încheiată, tentativă de împăcare, eșec și acceptare, apoi vine liniștea și înțeleg că experiențele ce au venit după, au fost demne de alegerea mea și a lui. Nimic nu este întâmplător, iar la capitolul relații, o să am grijă, ca la finalul cercetării mele să susțin un workshop plecând de la datele obținute în cadrul acesteia! O să vă accept în număr cât mai mare!